miercuri, 27 mai 2015

Pandora Beach - Eric Borg & Alex Talamba (Bigfoot, 2015)

Nu stric nimănui plăcerea lecturii dacă spun ca Pandora Beach e un thriller cu nuanțe de horror - coperta e suficient de explicită.

Povestea e simplă - patru excursioniști ajung pe o insulă (grecească? limba folosită e un soi de greacă inventată) într-o țară în care oamenii scormonesc în gunoaie după mâncare și stau la coadă la cantina săracilor. Cei patru încearcă să se bucure, totuși, de vacanță - dar mizeria din jurul lor îi invadează, încetul cu încetul, și îi transformă ireversibil. Cei care (în ultima planșă a albumului) reușesc să fugă nu mai sunt de mult cei care se bălăceau fericiți în mare, la început.



Motivul pentru care am cumpărat albumul e, evident, Alex Talamba. Desenul lui a devenit mai curat, mai uscat (cu alte cuvinte, mai profesionist) dar (poate tocmai din cauza asta...) oleacă mai generic - deși secvențele tensionate ale albumului (plimbarea nocturnă, câinii, coșmarul subacvatic, portretul bătrânei înnebuinte de durere...) au dinamismul și tușa definitorie a lui Talamba.

Tocmai în trecerea de la normal la extrem stă forța albumului - ca orice thriller bun, te prinde și nu te lasă să pleci până la finalul (obligatoriu...) surprinzător.



Ce e mai puțin plăcut e abordarea oarecum didactic-liberală a scenariului, care se simte obligat să insereze forțat în poveste secvențe de critică socială care intrigă, atunci când nu plictisesc de-a dreptul. Un francez de culoare aproape că pierde avionul pentru că vameșii ultrazeloși l-au controlat la sânge. Un imigrant nu primește mâncare la cantina săracilor. Revoltele de la televizor sunt înlocuite bien fait, vite fait de proprietara pensiunii cu un program de dansuri populare, Un oarecare mănâncă bătaie în timp ce restul amărâților îl ignoră, preocupați cu propria supraviețuire.

O metaforă pe care n-o înțeleg e numele albumului. Plaja de pe copertă se numea, pe vremea când bătrâna proprietară a pensiunii era tânără și ferice, Eden Beach. Albumul se numește Pandora Beach. S-ar putea să fie o referință la speranțele înșelate ale tuturor protagoniștilor, dar poate mă înșel.


VERDICT

Una peste alta, un album bun, deși aș fi preferat mai mult suspans și mai puțină critică socială.



POST SCRIPTUM

N-am găsit nicăieri niște planșe care să fie în același timp reprezentative pentru stilul lui Alex și care să nu trădeze povestea mai mult decât ar fi cazul, așa că vă cer iertare pentru includerea următoarei planșe (preluată de pe Benzi Desenate Românești).


luni, 25 mai 2015

Piatra Sângelui - Timotei Drob (Jumătatea Plină, 2015)



"Piatra Sângelui"e cel de-al cincilea volum din seria "Relații ceho-române în bandă desenată" un proiect al Centrului Ceh din București, creat la iniţiativa Ambasadei Republicii Cehe la Bucureşti. Mai multe detalii despre proiect, inclusiv lista celor patru volume apărute deja, aici.

Cartea convertește la BD o povestire scrisă de un autor ceh (aici e vorba chiar de părintele romanului istoric ceh, Alois Jirasek). Povestea e despre o bătălie dintre un regiment al armatei austro-ungare (format predominant din soldați cehi) si un grup net superior numeric al armatei otomane, luptă dată pe malul Dunării, la Cazane, în Peștera Veterani.

Pentru pasionații de istorie, iată un link către singura sursă de informații în limba română pe care am găsit-o - blogul Istorie Povestită.

Pe scurt, e o povestire istorică standard, preaslăvind eroismul celor puțini da' curajoși în fața celor mulți, da' mulți rău :) Mai puțin standard, și chiar punctul forte al poveștii, e umorul omniprezent dar oleacă prea contemporan (interjecții transcrise fonetic stau langă OMG! și LOL!). Probabil că umorul e aportul domnului Drob, celebru în minuscula lume BD de la noi printr-o operă numită, mă scuzați, Căpitanul Pulă.


Mă nedumerește însă lipsa unui punct central - nu există un personaj principal, povestea e spusă în salturi, evenimentele se succed cu repeziciune și totul devine confuz și greu de urmărit. Firul epic secundar (povestea a doi soldați proveniți din același sat) încearcă să umanizeze evenimentele, dar nu face decât să genereze mai multe ocazii de miștocăreală.

Stilul folosit nu clarifică acțiunea, ba dimpotrivă. Dacă fiecare casetă, luată individual, are un aspect interesant, de gravură făcută de un meșter popular, acumularea de hașuri și detalii obosește.


Personajele sunt greu de identificat, aspect în același timp pozitiv, pentru că eroul poveștii e multicefal, și negativ, pentru că dificultatea lecturii crește.
Scenele de bătălie sunt haotice, ceea ce e iarăși bine pentru că luptele de pe vremea aia numai trase cu rigla nu erau, dar e si prost, pentru că nu se înțelege mai nimic.
Din haosul respectiv se ivește punctul culminant și justificarea numelui cărții, eveniment care alimentează furia soldaților. Rezistența lor eroică impresionează până și otomanii, care, surpriză surpriză, nu-s atât de nemiloși pe cât mi-i aminteam din literatura noastră de profil.

Una peste alta, o carte simpatică, dar mai puțin simpatică decât altele din aceeași serie.

Asta mă duce la câteva întrebari care se aplică întregului proiect - e cu adevărat nevoie de banda desenată? Nu era suficient să se publice cele 8 povestiri originale într-o antologie? Îmbogățește oare desenul textul sau îl face mai greu de parcurs? Mai desenează cineva frumos în România sau am ajuns sub stăpânirea desenului "urât"? :)

Frumos = Guarnido, Bilal, Pratt, etc...


VERDICT

O lectură pe care o așteptam plicticoasă și educativă dar care s-a dovedit amuzantă, însă oarecum greoaie. O s-o recitesc, căutând să aflu cât e Drob și cât e Jirasek.


POST SCRIPTUM

După apariția morocănelii de mai sus am fost bombardat cu informații (aici și pe Facebook - mulțumesc Adrian Barbu, Ileana & Maria Surducan, Octav Avramescu).

Se pare că, în ciuda faptului că la începutul a trei albume din serie se pomenește (citate exacte...) "după o poveste de...", "inspirat de povestirea..." sau "lui X, pentru o poveste care ne-a inspirat" albumele respective nu sunt adaptări, ci romane grafice de autor, cu scenarii inspirate de povești adevărate (formularea de mai sus îi aparține lui Octav). Eu unul nu cred că scenariul adaptat face o bandă desenată mai proastă decât una complet originală, dar înțeleg reacția vehementă a autorilor și, drept urmare, am corectat ce era de corectat.

Trecând la întrebările de la final, și ele apărute din lipsa altor informații, în afara celor din albume, una dintre întrebări a dispărut de la sine (nu există 8 povestiri originale care să fi fost adaptate, ...). Celelalte însă rămân, așa provocatoare cum sunt ele :)

sâmbătă, 23 mai 2015

Recoltă de BookFest

M-am întors cu desaga plină de la BookFest.

Haruki Murakami - Ascultă cum cântă vântul / Pinball, 1973 (Polirom - e ultimul Murakami, deci prima carte pe care am cumpărat-o)
Naghib Mahfuz - Trilogia Cairo-ului (erau la 50% reducere la standul Polirom,vreau de mult să-l citesc, să vedem dacă găsesc timp)
Doina Ruști - Manuscrisul fanariot (tot Polirom, a fost vâlvă în jurul ei, să vedem dacă justificat)
Liviu Radu - Între cer și pământ (povestiri, Nemira, coperta arată foarte bine)
Ștefana Czeller - Lacrimile Diavolului (roman, Nemira - n-am timp să ajung mâine la lansare... sad panda)
Revista Galileo, numerele 6 și 7 (Millenium Press, doar n-o să întrerup colecția tocmai acum)
Christoph Schulle-Richetring - Regi, războaie și cocote (Baroque Books, titlul e distractiv, sper că și cartea va fi la fel)
Robert McKee - Story (Filmtett, era doar 30 de lei deci mai ieftin decât versiunea Kindle - și asta era pe lista mea de mult timp)
Timotei Drob - Piatra sângelui (Jumătatea Plină, ultima bandă desenată apărută în seria editată cu sprijinul Institutului Ceh)

Sunt curios dacă apuc să citesc toate astea până la următorul BookFest, mai ales că titluri mai noi și mai strălucitoare apar tot timpul :)

vineri, 22 mai 2015

The Buried Giant (Kazuo Ishiguro, Faber & Faber 2015)

Dezamăgirea zilei e ultimul roman al lui Kazuo Ishiguro (autorul Remains of the Day - dacă n-ați citit cartea, sigur ați văzut filmul în care valetul Anthony Hopkins și camerista Emma Thompson își ne-trăiau povestea de dragoste).



The Buried Giant (Uriașul Îngropat) e un roman foarte politicos. Și al dracului de plicticos. Și cam abscons, și cu siguranță fără nici o legătură cu celelalte cărți ale englezului cu nume de japonez. Și, ca să fie clar de la început, NU E FANTASY. Chiar dacă apar tot soiul de creaturi fantastice prin el.

(va urma. mă duc să mă cocoț în copaci împreună cu restul găștii vesele de la birou)
(m-am întors. întreg.)

Cartea lui Ishiguro e o fabulă despre memorie și utilitatea ei. Despre război și despre dragoste.
E corect să uiți răul pe care l-ai făcut / care ți-a fost făcut, dacă asta îți ușurează viața? Ce preț esți dispus să plătești pentru o viață liniștită? Merită să nu-ți trădezi principiile, chiar dacă asta duce la moarte? (a ta și / sau a unui întreg popor)

Temele astea, oricât de complexe și interesante ar fi, nu pot susține singure un text de o asemenea întindere. Și aici e problema majoră a cărții - se întămplă foarte puține lucruri. Doi bătrâni pleacă din satul lor (un mușuroi într-un deal, rudă săracă a Hobbiton-ului) în căutarea fiului lor stabilit într-un sat vecin. Doar că nu mai știu unde e satul respectiv, de ce a plecat băiatul de acasă, și nici măcar cum arată odrasla. Ceața memoriei acoperă toți locuitorii și rezolvă situații conflictuale altfel disruptive, păstrând liniștea intr-un regat (Anglia de după moartea regelui Arthur) încă împărțit între invadați și invadatori.

Cum spuneam, chiar dacă recuzita fantasy există (apar căpcăuni, spiriduși, un soi de știma apelor, o vrăjitoare bătrână și un cavaler neînfricat, ba chiar și un dragon) personajele nu sunt altceva decât personificări ale unor concepte. Abordarea abstractă se vede perfect în stilul folosit, pretențios și poeticș textul curge mult prea molcom, politețea de care vorbeam la început se aplică la absolut toate dialogurile și are adesea efecte hilare. De exemplu, înainte de o înfruntare pe viață și pe moarte, un cavaler îi cere celuilalt, într-un discurs de jumătate de pagină, să fie de acord să înceapă duelul având amândoi sabia scoasă din teacă...

VERDICT

Nu voi reciti cartea asta niciodată. Aș vrea însă să citesc și alte păreri despre ea - poate că nu sunt suficient de bun ca să văd tot ce e de văzut aici.

"Master Edwin! We both beg this of you. In the days to come, remember us. Remember us and this friendship when you were still a boy."

As he heard this, something else came back to Edwin: a promise made to the warrior, a duty to hate all Britons. But surely Wistan has not meant to include this gentle couple. And now here was master Axl, raising a hand uncertainly into the air. Was it an farewell or an attempt to detain him?

joi, 21 mai 2015

Planet Quest

Nu se potrivește cu imaginea mea morocănoasă, dar ultimele 20 de minute mi le-am petrecut, ca orice extraterestru respectabil, răpind iepurași, tărtăcuțe, dansatoare-copac și alte asemenea lighioane, într-un joc de reflexe care îți solicită în primul rând urechea muzicală.


Dacă poți să bați ritmul unei melodii cu degetele pe birou, te vei simți ca la tine acasă în Planet Quest, un joc gratuit de iPhone/iPad (linkul duce către AppStore-ul românesc).

Tot ce ai de făcut e să lovești ușor cu degetul ecranul telefonului in ritmul muzicii. Filmulețul de mai sus e mai eficient ca o mie de cuvinte, așa că mă întorc la joacă.


miercuri, 20 mai 2015

Ah, BD! #24 - Jurnal de Pifan

"Ah! BD" e o revistă ("hebdomadar anual"...) pe care Marian Mirescu o tipărește la Craiova, pe speze proprii, încă din 1996 - au apărut până acum 24 de numere, și în paginile revistei au publicat mai toate numele cunoscute din comunitatea BD românească.
Numerele 1-23 sunt disponibile online aici: http://www.ahbd.syndicart.net/galerie.php.

"Jurnal de Pifan" e un număr special dedicat unei reviste care a marcat copilăria multor decreței, inclusiv a subsemnatului - Pif Gadget. Pentru cine nu știe, Pif Gadget era singura publicație franceză pentru copii la care se puteau abona și micuții școlari din România comunistă. Motivul? Simplu, Pif Gadget era publicată de Partidul Comunist Francez. Nu vă imaginați însă că Pif era un instrument de propagandă; era în primul rând o revistă pentru copii, cu benzi desenate pentru toate gusturile (umoristice, istorice, de aventuri sau de anticipație), fără nici urmă de propaganda brutală care inunda Cutezătorii, și, mai ales, cu acel "gadget", o jucărioară care era adevăratul motor comercial al revistei.

Știați că...?
În anii 70, tirajul mediu al Pif a fost de 500.000 de exemplare, un record încă neegalat în Franța.

Pentru noi, românii, jucărioara conta mai puțin - cel mai important lucru era că eroii obișnuiți ai revistei (câinele Pif și motanul Hercule, școlarii neastâmpărați Totoche, Corinne și Jeannot, ursul Placid și vulpoiul Muzo, Arthur, fantoma detectiv, doctorul Justice, medic și karateka de elită, etc) trăiau într-o lume normală, luminoasă, veselă, departe de lipsurile cotidiene ale Epocii de Aur.



Am deschis Jurnal de Pifan cu neastâmpărul copilului de ieri, gata să mă bucur din nou alături de eroii de atunci.

Mare greșeală...

Deși la prima vedere revista copiază cu brio aspectul "Vaillant, le Journal de Pif", singura legatură sunt personajele. Tonul revistei e de-a dreptul deprimant, până și aventurile lui Pif sunt de un umor carbonizat, în sos de Alzheimer...

1. "Infanteria canină" (Marian Mirescu) e o poveste pe 7 planșe în care portretizarea clasică Pif - băiatul cuminte / Hercule - rebelul e dusă la extrem. Pisicile vagaboande sunt prigonite, câinii sunt luați cu arcanul la oaste, iar Tonton și Tata, pardon, Tontonel și Tanța, supraviețuiesc cu ceai de mușețel și biscuiți, fără să știe că la sfârșitul ziarului li se termină lumea.
Citat reprezentativ - "Noi de-aicea nu plecăm... că n-avem unde."

2. "Pionierii disperării" e un interviu luat de Jean-Pierre Dionnet lui Raymond Poivet. Poivet a fost desenatorul celebrei serii "Les Pionniers de l'Espérance, prima mare serie de aventuri science fiction publicată în Franța. Un text interesant, o prefață la cea mai lungă bandă desenată din revistă...

...și anume 3. "allo! nous avons retrouvé MIX 315! il est vivant nous allons le sauver!!!" (Raymond Poivet) 12 pagini, un BDSF fără cuvinte, un experiment grafic oarecum nereușit, cu trei cosmonauți naufragiați într-o lume condusă de o regină/vrăjitoare care călărește dragoni. Povestea e... confuză, planșele par neterminate.
De reținut: ușurința cu care Poivet creează un bestiar fantastic din doar câteva tușe.

4. "Pionierii speranței - repere tematice și estetice" (Jean Pierre Andrevon) e completarea obligatorie la acest mini-dosar Poivet, un articol serios si bine ilustrat, care te face să vrei să dai jos Vaillant-urile din pod și să mai călătorești oleacă prin spațiu.

Revenim la Pif cu o altă serie de articole, de data asta despre impactul revistei franțuzești în Europa - 5. "Pif și autorii BD bulgari" (Alexander Vychkov) și "Pif în Europa de Est".

6. În "Pif & Hercule" (Sorin Anghel) vedem cât de urâtă e bătrânețea. Pe două planșe :)
Citat reprezentativ - "Pe Hercule nu-l mai văzusem de la ultimul nostru faliment..."

7. "RIP le chien" (Corteggiani/Arapu) continuă chinul și jalea. Cu așa un titlu, nu trădez nimic dacă spun că Pif e mort și Hercule, beat de drogat, ajunge... mâncare pentru câini. Profesorul Bonhomme colecționează sticle goale și se apucă de practici voodoo... o demență. E probabil bd-ul meu favorit din revistă, doar e desenat de un monstru sacru, nu?
De reținut - gagul repetitiv cu moartea care completează propozițiile personajelor. ("Mais alors tu es..." "MORT!")

8. "O aventură a evazivului Nasdine Hodja în Răzbunarea Lupului Valah" (Laurențiu Mateș) e singura bandă desenată care încearcă la modul serios să rămână în spiritul revistei Pif. Nastratin Hogea ajunge pe meleaguri... valahe, evident, unde, ca de obicei, luptă împotriva nedreptăților făcute de sultan și slugile lui, Desen curat, poveste decentă, nu e greu să-ți imaginezi planșele astea în Pif.
De reținut: nu știu cât timp a durat elaborarea planșelor, dar se vede evoluția desenatorului - spre final, personajele chiar prind viață. Băiatul și lupul său au povești de spus.

9. "Night Pif Club" (Remus Brezeanu) n-are nici o legătură cu Pif. Cu excepția titlului. Și a unor căciuli decorative. În rest, desen precis și coerent, poveste simplă spusă eficient (Fight Club meets Boys Don't Cry, in stil de Tekkonkinkreet). The english grammar nazi in me hates Remus, though :)
De reținut: căciulile care arată ca făcute din blană de Pif, Hercule, Placid, Muzo și Pifou. Blasfemie!!! :)

10. "Totoche!" (Viorel Pîrligras) e încă o variantă de "bătrânețe haine grele", de data asta cu Totoche, Corinne și Jeannot pe post de victime.
Citat reprezentativ - "A, o nimica toată. Am omorât un bancher."

În final, dacă ultima copertă încearcă să sugereze o apocalipsă Pif, functionează doar parțial - prima reacție e de nedumerire, și mă îndoiesc că mulți cititori vor depune efortul de înțelegere necesar.


VERDICT

Ah! BD continuă să existe, și asta e un lucru bun. Că n-am primit ce vroiam de la numărul ăsta e doar o chestiune secundară.
S-ar putea chiar să vă placă, dacă sunteți un pifofil de vârsta a doua.