Pandora Beach - Eric Borg & Alex Talamba (Bigfoot, 2015)

Nu stric nimănui plăcerea lecturii dacă spun ca Pandora Beach e un thriller cu nuanțe de horror - coperta e suficient de explicită.

Povestea e simplă - patru excursioniști ajung pe o insulă (grecească? limba folosită e un soi de greacă inventată) într-o țară în care oamenii scormonesc în gunoaie după mâncare și stau la coadă la cantina săracilor. Cei patru încearcă să se bucure, totuși, de vacanță - dar mizeria din jurul lor îi invadează, încetul cu încetul, și îi transformă ireversibil. Cei care (în ultima planșă a albumului) reușesc să fugă nu mai sunt de mult cei care se bălăceau fericiți în mare, la început.

Motivul pentru care am cumpărat albumul e, evident, Alex Talamba. Desenul lui a devenit mai curat, mai uscat (cu alte cuvinte, mai profesionist) dar (poate tocmai din cauza asta...) oleacă mai generic - deși secvențele tensionate ale albumului (plimbarea nocturnă, câinii, coșmarul subacvatic, portretul bătrânei înnebuinte de durere...) au dinamismul și tușa definitorie a lui Talamba.

Tocmai în trecerea de la normal la extrem stă forța albumului - ca orice thriller bun, te prinde și nu te lasă să pleci până la finalul (obligatoriu...) surprinzător.

Ce e mai puțin plăcut e abordarea oarecum didactic-liberală a scenariului, care se simte obligat să insereze forțat în poveste secvențe de critică socială care intrigă, atunci când nu plictisesc de-a dreptul. Un francez de culoare aproape că pierde avionul pentru că vameșii ultrazeloși l-au controlat la sânge. Un imigrant nu primește mâncare la cantina săracilor. Revoltele de la televizor sunt înlocuite bien fait, vite fait de proprietara pensiunii cu un program de dansuri populare, Un oarecare mănâncă bătaie în timp ce restul amărâților îl ignoră, preocupați cu propria supraviețuire.

O metaforă pe care n-o înțeleg e numele albumului. Plaja de pe copertă se numea, pe vremea când bătrâna proprietară a pensiunii era tânără și ferice, Eden Beach. Albumul se numește Pandora Beach. S-ar putea să fie o referință la speranțele înșelate ale tuturor protagoniștilor, dar poate mă înșel.


VERDICT

Una peste alta, un album bun, deși aș fi preferat mai mult suspans și mai puțină critică socială.



POST SCRIPTUM

N-am găsit nicăieri niște planșe care să fie în același timp reprezentative pentru stilul lui Alex și care să nu trădeze povestea mai mult decât ar fi cazul, așa că vă cer iertare pentru includerea următoarei planșe (preluată de pe Benzi Desenate Românești).